3. Educația bazată pe frică

Înseamnă a amenința copiii în diverse forme, de la “Dacă faci cutare lucru, mama o să plece” sau ”Dacă nu mă asculți chem țiganul să vină să te ia” până la lovituri sau chiar bătăi. Știu că atunci când ai un copil în grijă sunt numeroase momente în care nu știi ce să faci cu el. Poate nu vrea să se spele pe dinți, poate nu vrea să mănânce tot din farfurie, poate tocmai și-a murdărit bluzița cea nouă, poate tocmai a pocnit un alt copil cu jucăria în cap, sau poate tocmai face o scenă și se aruncă pe jos în magazin țipând… Astea sunt momente în care, ce-i drept, este foarte ușor și la îndemână să ameninți copilul, de pe poziția de autoritate pe care o ai față de el sau chiar să-l pocnești. Am făcut și eu asta de câteva ori și, în secunda doi, am simțit o durere imensă în suflet. Am simțit cum în acea secundă lumea lui s-a făcut praf, pentru că ancora lui (adică mama) s-a întors împotriva lui și i-a provocat durere… Dacă asta se întâmplă frecvent, există riscul destul de mare ca legătura emoțională dintre cei doi să se distrugă aproape în totalitate. Nu vei vedea mare lucru când copilul e mic, dar când ajunge la adolescencență s-ar putea să-ți pară rău…

Se spune că frica este opusul iubirii. De fapt, rolul ei, în viața de zi cu zi, este de a ne atrage atenția atunci când ceva atentează la supraviețuirea noastră. Noi ne naștem doar cu două frici primare: frica de a cădea și frica de zgomote puternice. Restul sunt învățate. Ca părinți, e imprtant să fim foarte atenți ce frici inoculăm copiilor noștri și să ne limităm, pe cât posibil, la cele absolut necesare supraviețuirii. Copiii învață cel mai mult prin modelare, altfel spus dacă mamei i-e frică de șerpi, foarte probabil și copilului îi va fi frică de asta. Învață, practic, din reacțiile părinților. Am fost martoră la o situație în care un copilaș de 2 ani vede o cioară, se apropie să o vadă mai bine iar tatăl intră în panică, fuge repede și ia copilul de acolo și îi explică cât de periculoase sunt ciorile… Ce a făcut acest părinte? Tocmai i-a creat copilului o frică iar acesta, mai încolo, nu va ști de ce de câte ori vede o cioară simte un nod în stomac…

Atunci cum abordăm aceste situații? Cum învățăm copilul care sunt limitele pe care trebuie să le respecte, care sunt comportamentele OK și care sunt cele care ar trebui evitate? Păi, în primul rând, ar trebui ca noi, adulții, să ne stabilim foarte clar în minte care sunt scopurile noastre referitoare la acel copil. Mai precis, prin educația pe care i-o oferim, la ce rezultate vrem să ajungem? Ce fel de ființă umană vrem să creștem? Dacă, de exemplu, vrem să creștem un copil care să devină un adult curajos, a-i interzice multe activități sau a-i inocula multe frici nu-l va duce în direcția asta. Dimpotrivă, pentru a-și dezvolta curajul, va trebui să-i lăsăm un grad mare de libertate. La fel, dacă dorim să creștem un copil sănătos, a-i permite să mănânce o grămadă de dulciuri și alte mâncăruri nesănătoase, a-l lăsa să stea ore în șir la calculator și mai puțin afară, nu ne duce în direcția care dorim noi. Apoi, după ce am stabilit care sunt rezultatele dorite, ne putem gândi ce anume îl ajută să meargă în direcția respectivă și ce nu. Și apoi, de comun acord cu copilul, stabilim limitele și ce se întâmplă dacă copilul le încalcă. E important ca aceste lucruri să fie extrem de clare pentru ambii și ca regulile stabilite să fie respectate de fiecare dată. Dacă părintele, din diferite motive, nu poate asigura respectarea regulilor, mai bine renunță la ele.

Copiii înțeleg, din primele luni de viață, aproape tot. Copiii simt atunci când adultul nu e sigur pe el și îl manipulează fără scrupule, pentru a ajunge la rezultatul dorit de ei. Cu cât suntem mai fermi și îi tratăm mai de la egal la egal, cu atât vor fi tentați să fie mai responsabili și mai rezonabili. Copilul trebuie să știe foarte clar că tu ești adultul, cel pe care se poate baza în orice situație, cel care are grijă de el și cel care aplică pedepsele, atunci când situația o cere. Când spun pedeapsă nu mă refer neapărat la o acțiune fizică (nu-l mai las la televizor, calculator, îi “sechestrez” jucăria preferată) cât la a avea o discuție cu el, în care el să ne spună ce a făcut greșit și cum ar putea, data viitoare, să facă lucrurile mai bine, în primul rând pentru el. Copiii au acel GPS interior, simt când ceea ce au făcut e ok și când nu. Dacă îi încurajăm să asculte de acel GPS, cu mici corecții, atunci când vor fi mari vor ști să ia deciziile cele mai potrivite pentru ei, fără să aibă nevoie de sfaturi din altă parte.

Foarte important, așa cum am spus și în articolele anterioare, să nu folosim rușinea sau vinovăția ca instrumente în educație. Dacă un copil a făcut ceva nepotrivit, spunându-i „ Să-ți fie rușine!” ce rezolvăm? Pe moment se va simți prost, dar nu va înțelege ce anume a greșit și cum să procedeze data viitoare… Putem avea o discuție cu el, în care să-i explicăm ce nu a fost ok, cum s-au simțit părțile implicate sau ce înseamnă prejudiciul care s-a creat și să-i cerem să compenseze sau să corecteze într-un anumit fel ceea ce a fost lezat. Concret, dacă copilul din greșeală (sau nu) sparge un geam, îi explicăm frumos că geamul ăla are un rol, o funcție pe care nu va mai putea să o îndeplinească (va fi frig în încăpere, intră insecte…) și îi vom cere fie să pună bani din pușculița lui pentru înlocuirea geamului fie, dacă nu are bani, să facă un serviciu proprietarului geamului (sa-i cumpere pâine în fiecare zi, să îl ajute la curățenie…). Ce e important e ca acel copil să învețe RESPONSABILITATEA.

Referitor la “crizele” copiilor, fie că sunt făcute în public, fie în familie, din punctul meu de vedere, abordarea cea mai potrivită e IGNORAREA. Copilul face acea criză pentru a-ți atrage atenția și pentru a obține ceva. Dacă vede că nu obține ceea ce își dorește, mai devreme sau mai târziu se va potoli. Dacă, în schimb, părinții cedează, fie și doar o dată, copilul va ști că are șanse și va insista… și atunci vă doresc nervi tari, pentru că, înainte să se potolească, va urla din ce în ce mai tare… Și în acest aspect, ca în multe altele, e important ca părintele să fie consecvent, iar NU să rămână NU și DA să rămână DA, indiferent de ce face copilul.

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă SHARE pentru a-l vedea și alți părinți :). Dacă ai nevoie de sugestii pentru situații concrete de viață, folosește butonul CONTACT!

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.