6. Lipsa ascultării

Ți s-a întâmplat vreodată ca fetița sau băiețelul tău să vorbească cu tine, tu să te uiți la ea / el, să-i răspunzi monosilabic dar, de fapt, să nu auzi nimic din ceea ce-ți spune, fiind pierdut(ă) în propriile gânduri? Mie da… Din păcate, de multe ori adulții sunt prinși într-un nesfârșit dialog mental, iar ascultarea reală a celorlalți e practic imposibilă…

Copilul tău comunică cu tine permanent, nu doar atunci când îți vorbește. Bebelușii, de la naștere, comunică cu tine. Trebuie doar să înveți să asculți… cu toate simțurile. Dacă reușești să fii PREZENT cu copilul tău, să fii lângă el 100%, atent, vei constata că între voi curge un flux de energie și, dacă reușești să fii în acel flux, vei ști totul despre copilul tău. Îi vei simți emoțiile, îi vei ghici gândurile, îi vei anticipa comportamentele, fără cel mai mic efort.

Poate crezi că am intrat în zona science fiction sau paranormal… dar nu e nimic de genul ăsta. S-au făcut numeroase studii referitoare la comunicare și s-a constatat că doar 7% transmitem prin cuvinte. Restul vine din mimică, gestică, postură, tonul vocii… și alte aspecte, care intră în categoria limbaj non-verbal. Iar receptarea mesajului se face, din nou, cu un mix de simțuri: auz, văz, simț kinestezic… Astfel, pentru a percepe cu acuratețe un mesaj, trebuie ca toate simțurile noastre să fie treze și direcționate spre sursa mesajului sau, cu alte cuvinte, să fim ATENȚI la celălalt. Fie că e copil, adult sau propria persoană, doar atunci când suntem cu adevărat atenți putem cu adevărat recepta mesajul.

E nevoie doar de puțină disciplină pentru a ajunge acolo. Din păcate, nici școala, nici familia, nici societatea nu ne învață lucrurile astea. Cumva se presupune că a vorbi și a asculta sunt lucruri pe care le deprindem automat, în primii ani de viață. Așa este dar, din păcate, modelele pe care le avem, mai ales în ultimii ani, ne învață să facem aceste lucruri la un nivel extrem de superficial. Câți dintre oamenii din jurul nostru, atunci când vorbesc, chiar comunică ceva adevărat, util și care ajută la crearea unei conexiuni reale între noi? Câți dintre cei din jur chiar ne ascultă atunci când vorbim, cu întreaga lor atenție îndreptată asupra noastră?

În această lume, lucruri ca ascultarea activă și comunicarea asertivă se învață la facultatea de psihologie sau în cursuri speciale… și pentru marea majoritate a oamenilor intră în categoria ”Mambo-jumbo psihologic”. Dar, dacă vrei să ai o relație reală cu copilul tău (și cu restul oamenilor care te înconjoară), aceste două lucruri sunt esențiale. În cursul pentru părinți creat de mine, un întreg modul numit ”Abilitățile de bază ale părinților” e dedicat acestora.

Dacă reușești să fii atent(ă) la copilul tău, nu doar atunci când vorbește, vei învăța o grămadă de lucruri despre el. Vei ști ce-i place, ce nu-i place, care sunt emoțiile lui dominante, cum gândește, cum relaționează cu ceilalți, care sunt tiparele de comportament preferate și vei putea aplica din timp corecții, atunci când e necesar. Încurajându-l să vorbească cu tine și ascultându-l în mod activ, vei crea o conexiune reală cu el, care nu va putea fi distrusă de nimic.

Foarte utilă în crearea unei legături puternice cu copilul și în dezvoltarea responsabilității acestuia e implicarea lui în luarea deciziilor, în special atunci când acestea îl privesc în mod direct. La început, îi putem spune noi care sunt variantele posibile și consecințele cele mai probabile ale acestora apoi, pe măsură ce copilul crește, îi vom cere să ne spună el aceste lucruri… și îți garantez că n-o să-ți pară rău să-l asculți. Astfel, copilul va învăța să gândească singur, să ia decizii pentru el, iar tu vei avea ocazia de a descoperi variante la care nu ți-a trecut niciodată prin cap să te gândești…

Dacă vrei să citești și despre alte greșeli ale părinților, intră la secțiunea Articole!

5. Educația bazată pe autoritate

Înseamnă a determina copilul să se comporte așa cum vrem noi, aducând argumente de genul ”Pentru că așa spun eu”, ”Pentru că sunt mai mare și mai tare”, ”Eu te-am făcut, trebuie să asculți de mine”, ”Câtă vreme eu îți dau să mănânci, faci ce zic eu”. Această abordare va funcționa o perioadă, dar când copilul va fi suficient de mare se va revolta.

De ce nu e ok? Păi, în primul rând, e important ca acel copil să înțeleagă DE CE să facă sau să nu facă un anumit lucru. Indiferent despre ce ar fi vorba, noi ca adulți putem explica copilului, cu puțin efort, la nivelul lui de înțelegere. Atunci copilul va învăța să gândească logic, să evalueze situațiile cu propria sa minte, devenind un adult independent și responsabil… Dacă noi doar îi spunem ce să facă, fără explicații, va învăța să asculte orbește ordinele persoanelor cu autoritate, fără să se obosească să-și folosească creierul, să judece singur dacă acel lucru e bun sau nu PENTRU EL. Folosind autoritatea în educație, producem adulți-roboți, dependenți și ușor de condus de către alții.

Pe de altă parte, dacă ne uităm puțin la aspectele emoționale, acel copil va crește cu sentimentul profund că nu e suficient de bun, că nu e în stare să se descurce singur, îi va fi frică de situațiile în care va trebui să ia decizii și să-și asume consecințele acestora. Va căuta întotdeauna o persoană cu autoritate care să-i spună ce să facă și va deveni dependentă de aceasta.

Atunci când noi explicăm copiilor DE CE am luat o anumită decizie, practic le oferim un model de gândire pe care ei îl vor copia, folosindu-l apoi în luarea propriilor lor decizii. E bine să implicăm copiii de mici în acest proces, încurajându-i să găsească ei argumente pentru care să facă sau să nu facă un lucru și să le oferim, în mod real, posibilitatea de a alege pentru ei. Atenție să nu facem această greșeală: de multe ori le explicăm de ce un anumit lucru e bun pentru ei, iar apoi, în mod mai diplomat sau mai brut, îi obligăm să facă acel lucru.

Într-adevăr, sunt situații în care copilul, mai ales dacă e mai mic, nu înțelege de exemplu efectele pe termen lung ale unui anumit comportament. Atunci cred că soluția cea mai bună e exemplul personal – practic vom crea o situație în care copilul să învețe prin modelare. Iar pe parcurs, pe măsură ce copilul crește și își lărgește capacitatea de înțelegere, vom reveni cu argumente… Aș oferi aici ca exemplu spălatul pe dinți. Copiilor nu le prea place acest lucru și, de multe ori, vor refuza să facă asta. În loc să-i obligăm să se spele pe dinți (prin diverse tactici, mai mult sau mai puțin ok) le putem explica DE CE e bine PENTRU EI să facă asta și, sigur, le vom oferi și propriul exemplu, fără cuvinte… Și, dacă nu funcționează pur și simplu, fiecare părinte poate să-și folosească imaginația, pentru a stimula motivația copilului, prin joacă sau alte modalități.

Nu aș recomanda să se folosească în acest caz sistemul de recompensă-pedeapsă. E tot o modalitate, puțin mai subtilă, ce-i drept, de a crea un adult dependent, de data asta de stimulările din exteriorul său. E important ca acel copil să înțeleagă că tot ceea ce face face PENTRU EL, pentru binele lui, NU pentru alții. Altfel spus, pentru el mănâncă, doarme, se joacă, învață, se spală pe dinți, strânge jucăriile și altele asemenea. Și sigur, dacă nu face aceste lucruri, tot EL va suporta consecințele. Și așa, din lucruri mărunte, zilnice, se creează RESPONSABILITATEA.

Cel mai bine se vede diferența dintre cele două abordări când copilul ajunge la vârsta adolescenței. Acum nu mai răspunde la autoritatea părinților și, dacă nu am implementat din timp cealaltă variantă, s-ar putea să avem probleme… Acum copilul e destul de mare ca să nu-l mai putem controla fizic și, mai mult decât atât, e în faza de explorare a propriei personalității, a lumii înconjurătoare și, sigur, a limitelor… Dacă el a învățat, de mic, să-și pună întrebarea ”La ce nă ajută PE MINE lucrul ăsta?” se va gândi de două ori înainte să bea, să fumeze sau să facă alte lucruri. Dacă, în schimb, e obișnuit să urmeze autoritatea, o va urma pe cea a liderului grupului în care este… Și atunci, ca părinți, vă puteți doar ruga să nimerească într-un anturaj mai puțin distructiv…

4. Șantajul emoțional

Este una dintre cele mai perverse tehnici de manipulare folosită, din păcate, atât cu copiii cât și cu adulții. Cu cât relația dintre două persoane este mai apropiată (familie, cuplu) cu atât șansa să ai parte de acest șantaj crește. Cu cât o persoană este mai imatură emoțional, cu atât va folosi mai des acest instrument pentru a-și atinge scopurile. Din păcate, copiii învață foarte repede de la părinți această tehnică, și o folosesc cu mult mai mult succes decât aceștia.

În raport cu această „tactică”, părinții se pot afla de ambele părți ale baricadei: fie folosesc șantajul emoțional pentru a-și determina copiii să facă anumite lucruri, fie cedează la șantajul emoțional al copiilor. Ambele sunt la fel de nocive, afectând în mod negativ relația părinte-copil.

Ce înseamnă, de fapt, șantajul emoțional? A determina o persoană să facă ceva ce nu vrea să facă, provocându-i o anumită emoție, de obicei negativă. Emoțiile folosite cel mai des în acest scop sunt rușinea, vinovăția și mila. Să dau câteva exemple: „Dacă tu mă părăsești, mă sinucid!”, „Cum poți să pleci cu băieții și să mă lași pe mine aici, singură, să sufăr?”, ”Te rog să fii cuminte, altfel mama se supără și o să o doară capul”, ”Cum poți să faci așa ceva, nu ți-e milă de mine?”. Există și o formă de șantaj care se bazează pe emoții pozitive. Toți copiii, dar în special fetițele, prind foarte repede asta. Sunt fraze de genul: “Tăticule, te iubesc! Așa-i că-mi cumperi…” Majoritatea celor care recurg la acest instrument de manipulare sunt femei, deoarece lumea emoțională în cazul lor este mult mai bogată și are o importanță percepută mai mare. Bărbații sunt, de obicei, victime. Dar sunt și unii care îl aplică cu succes în relația cu femeile, cei care și-au dat seamă că emotivitatea femeilor este punctul lor vulnerabil.

Tot acest mecanism se bazează, de fapt, pe ideea că există victime, că o persoane poate să provoace o emoție (negativă sau pozitivă) unei alte persoane. Studiile psihologice arată însă, foarte clar, că NU există așa ceva. Emoțiile noastre sunt determinate de gândurile pe care le menținem într-o anumită situație. De aceea, în aceeași situație, oameni diferiți reacționează diferit, având gânduri, emoții și comportamente diferite. Vorbesc despre celebrul model ABC, care stă la baza psihologiei cognitive și care a fost validat printr-o mulțime de studii psihologice.

Dacă cunoști și înțelegi acest mecanism, îți va fi relativ ușor să recunoști șantajul emoțional și să „nu pui botul” la acesta, lucru care poate înfura la maxim persoana care încearcă să te manipuleze. În cazul copiilor, atunci când ei încearcă să te manipuleze, a le arăta că înțelegi ceea ce vor să facă și că nu funcționează în cazul tău este cea mai bună modalitate de a-i vindeca de aceste tendințe. Este important ca acel copil să înțeleagă că sinceritatea, jocul corect și respectul reciproc sunt valori în relațiile interumane, iar dacă încalci aceste valori, prin încercări de șantaj sau alte lucruri similare, acele relații se vor deteriora.

Un aspect la care e important să fim atenți în acest context este toleranța la frustrare. Cu cât o persoană are acest indicator mai ridicat, cu atât va avea o viață psihică mai sănătoasă. Prin studii psihologice s-a arătat că intoleranța la frustrare ridicată este predictor pentru multe tulburări psihice și emoționale. Cedând la șantajul emoțional al copiilor, nu facem altceva decât să le alimentăm această intoleranță. Astfel, când observăm primele semne ale acestui comportament la copilul nostru, e important să nu cedăm cerințelor lui și să-i explicăm, cât mai clar și pe înțelesul lui, că în această viață NU ne sunt îndeplinite toate dorințele. Că a forța, într-un fel sau altul, o altă persoană să ne facă pe plac înseamnă o lipsă de respect față de acea persoană și, pe termen lung, ne va face mai mult rău decât bine.

Părinții care îndeplinesc toate dorințele copiilor lor le fac, pe termen lung, o imensă defavoare. Din păcate, în societatea noastră, pe principiul “Să nu se chinuie cum m-am chinuit eu” s-au făcut greșeli imense în educație, rezultatul fiind niște adulți răzgâiați, complet nepregătiți pentru viață, convinși că lor li se cuvine tot și cărora, mai devreme sau mai târziu, viața le arată că nu e chiar așa, într-un mod deloc delicat.

Vezi și alte greșeli inconștiente ale părinților, apăsând butonul Articole!

 

3. Educația bazată pe frică

Înseamnă a amenința copiii în diverse forme, de la “Dacă faci cutare lucru, mama o să plece” sau ”Dacă nu mă asculți chem țiganul să vină să te ia” până la lovituri sau chiar bătăi. Știu că atunci când ai un copil în grijă sunt numeroase momente în care nu știi ce să faci cu el. Poate nu vrea să se spele pe dinți, poate nu vrea să mănânce tot din farfurie, poate tocmai și-a murdărit bluzița cea nouă, poate tocmai a pocnit un alt copil cu jucăria în cap, sau poate tocmai face o scenă și se aruncă pe jos în magazin țipând… Astea sunt momente în care, ce-i drept, este foarte ușor și la îndemână să ameninți copilul, de pe poziția de autoritate pe care o ai față de el sau chiar să-l pocnești. Am făcut și eu asta de câteva ori și, în secunda doi, am simțit o durere imensă în suflet. Am simțit cum în acea secundă lumea lui s-a făcut praf, pentru că ancora lui (adică mama) s-a întors împotriva lui și i-a provocat durere… Dacă asta se întâmplă frecvent, există riscul destul de mare ca legătura emoțională dintre cei doi să se distrugă aproape în totalitate. Nu vei vedea mare lucru când copilul e mic, dar când ajunge la adolescencență s-ar putea să-ți pară rău…

Se spune că frica este opusul iubirii. De fapt, rolul ei, în viața de zi cu zi, este de a ne atrage atenția atunci când ceva atentează la supraviețuirea noastră. Noi ne naștem doar cu două frici primare: frica de a cădea și frica de zgomote puternice. Restul sunt învățate. Ca părinți, e imprtant să fim foarte atenți ce frici inoculăm copiilor noștri și să ne limităm, pe cât posibil, la cele absolut necesare supraviețuirii. Copiii învață cel mai mult prin modelare, altfel spus dacă mamei i-e frică de șerpi, foarte probabil și copilului îi va fi frică de asta. Învață, practic, din reacțiile părinților. Am fost martoră la o situație în care un copilaș de 2 ani vede o cioară, se apropie să o vadă mai bine iar tatăl intră în panică, fuge repede și ia copilul de acolo și îi explică cât de periculoase sunt ciorile… Ce a făcut acest părinte? Tocmai i-a creat copilului o frică iar acesta, mai încolo, nu va ști de ce de câte ori vede o cioară simte un nod în stomac…

Atunci cum abordăm aceste situații? Cum învățăm copilul care sunt limitele pe care trebuie să le respecte, care sunt comportamentele OK și care sunt cele care ar trebui evitate? Păi, în primul rând, ar trebui ca noi, adulții, să ne stabilim foarte clar în minte care sunt scopurile noastre referitoare la acel copil. Mai precis, prin educația pe care i-o oferim, la ce rezultate vrem să ajungem? Ce fel de ființă umană vrem să creștem? Dacă, de exemplu, vrem să creștem un copil care să devină un adult curajos, a-i interzice multe activități sau a-i inocula multe frici nu-l va duce în direcția asta. Dimpotrivă, pentru a-și dezvolta curajul, va trebui să-i lăsăm un grad mare de libertate. La fel, dacă dorim să creștem un copil sănătos, a-i permite să mănânce o grămadă de dulciuri și alte mâncăruri nesănătoase, a-l lăsa să stea ore în șir la calculator și mai puțin afară, nu ne duce în direcția care dorim noi. Apoi, după ce am stabilit care sunt rezultatele dorite, ne putem gândi ce anume îl ajută să meargă în direcția respectivă și ce nu. Și apoi, de comun acord cu copilul, stabilim limitele și ce se întâmplă dacă copilul le încalcă. E important ca aceste lucruri să fie extrem de clare pentru ambii și ca regulile stabilite să fie respectate de fiecare dată. Dacă părintele, din diferite motive, nu poate asigura respectarea regulilor, mai bine renunță la ele.

Copiii înțeleg, din primele luni de viață, aproape tot. Copiii simt atunci când adultul nu e sigur pe el și îl manipulează fără scrupule, pentru a ajunge la rezultatul dorit de ei. Cu cât suntem mai fermi și îi tratăm mai de la egal la egal, cu atât vor fi tentați să fie mai responsabili și mai rezonabili. Copilul trebuie să știe foarte clar că tu ești adultul, cel pe care se poate baza în orice situație, cel care are grijă de el și cel care aplică pedepsele, atunci când situația o cere. Când spun pedeapsă nu mă refer neapărat la o acțiune fizică (nu-l mai las la televizor, calculator, îi “sechestrez” jucăria preferată) cât la a avea o discuție cu el, în care el să ne spună ce a făcut greșit și cum ar putea, data viitoare, să facă lucrurile mai bine, în primul rând pentru el. Copiii au acel GPS interior, simt când ceea ce au făcut e ok și când nu. Dacă îi încurajăm să asculte de acel GPS, cu mici corecții, atunci când vor fi mari vor ști să ia deciziile cele mai potrivite pentru ei, fără să aibă nevoie de sfaturi din altă parte.

Foarte important, așa cum am spus și în articolele anterioare, să nu folosim rușinea sau vinovăția ca instrumente în educație. Dacă un copil a făcut ceva nepotrivit, spunându-i „ Să-ți fie rușine!” ce rezolvăm? Pe moment se va simți prost, dar nu va înțelege ce anume a greșit și cum să procedeze data viitoare… Putem avea o discuție cu el, în care să-i explicăm ce nu a fost ok, cum s-au simțit părțile implicate sau ce înseamnă prejudiciul care s-a creat și să-i cerem să compenseze sau să corecteze într-un anumit fel ceea ce a fost lezat. Concret, dacă copilul din greșeală (sau nu) sparge un geam, îi explicăm frumos că geamul ăla are un rol, o funcție pe care nu va mai putea să o îndeplinească (va fi frig în încăpere, intră insecte…) și îi vom cere fie să pună bani din pușculița lui pentru înlocuirea geamului fie, dacă nu are bani, să facă un serviciu proprietarului geamului (sa-i cumpere pâine în fiecare zi, să îl ajute la curățenie…). Ce e important e ca acel copil să învețe RESPONSABILITATEA.

Referitor la “crizele” copiilor, fie că sunt făcute în public, fie în familie, din punctul meu de vedere, abordarea cea mai potrivită e IGNORAREA. Copilul face acea criză pentru a-ți atrage atenția și pentru a obține ceva. Dacă vede că nu obține ceea ce își dorește, mai devreme sau mai târziu se va potoli. Dacă, în schimb, părinții cedează, fie și doar o dată, copilul va ști că are șanse și va insista… și atunci vă doresc nervi tari, pentru că, înainte să se potolească, va urla din ce în ce mai tare… Și în acest aspect, ca în multe altele, e important ca părintele să fie consecvent, iar NU să rămână NU și DA să rămână DA, indiferent de ce face copilul.

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă SHARE pentru a-l vedea și alți părinți :). Dacă ai nevoie de sugestii pentru situații concrete de viață, folosește butonul CONTACT!

2. Condiționarea negativă

Reprezintă enunțuri de tip „Dacă… atunci….”, pe care părinții le fac de față cu copiii sau adresându-se lor. Teoretic, nu ar trebui să fi nimic în neregulă cu asta. Doar că, de multe ori, legătura dintre cele două este cel puțin discutabilă, dar copiii, în special în primii ani ai vieții, le iau ca adevăr absolut. Haideți să vă dau un exemplu: “Dacă bei apă rece, vei face roșu în gât”. Așa este? Unii ar spune că da. Eu vă garantez că nu e nicio legătură biologică între cele două, doar dacă nu o creem noi. Băiețelul meu cel mic, de când era mic, bea apă și lapte doar de la frigider, sugea cuburi de gheață și niciodată nu a avut gâtul inflamat. Care ar fi problema atunci?

Păi, poate mai țineți minte de la orele de biologie experiementele lui Pavlov cu câinele, ceea ce în psihologie se numește condiționare pavloviană: dacă doi stimuli care nu au nimic în comun (în cazul câinelui sunetul clopoțelului și mâncarea) se asociază suficient de mult timp, se va crea o legătură între stimulul neutru și efect (apare salivarea la auzul clopoțelului), prin crearea unei noi legături neuronale. Astfel, în exemplul cu apa rece, dacă copilului i se repetă suficient de des enunțul de mai sus, în timp, creierul lui va începe să facă legătura între cele două, adică, în subconștient, se întâmplă ceva de genul: “Apă rece… ce a zis mama că se întâmplă dacă beau apă rece? A, roșu în gât. Se face!”. Apoi, evident, când mama zice “Ți-am spus eu că asta o să se întâmple” acest lucru este întărit, conexiunea fizică (neuronală) dintre cele două devenind din ce în ce mai puternică… Iar în faza asta e foarte greu de spart acest tipar, fiind aproape imposibil să creezi alt tip de experiențe, prin crearea altor conexiuni neuronale.

Ideal ar fi să nu expunem deloc copiii la asemenea enunțuri. Nici măcar “Dacă bagi degetele în foc te vei arde”. Poate vi se pare exagerat, dar există șansa (mare, zic eu) ca noi să fi învățat prin modelare și condiționare acest lucru, să nu fie ceva adevărat în mod intrinsec. Eu am mers pe cărbuni încinși de mai multe ori fără să mă ard, deci… NU ȘTIM cu certitudine ce este real, sau doar ni se pare real, datorită condiționărilor pe care le-am achiziționat din societate.

Atunci cum putem apăra copiii de eventualele pericole? Păi, în primul rând, e necesar să trecem în revistă toate enunțurile de genul pe care le folosim și să le supunem testului rațiunii: să încercăm să vedem dacă chiar sunt adevărate sau există cazuri care infirmă acelele lucruri. Dacă există fie și un singur caz în care enunțul nu e valabil, atunci înseamnă că nu e 100% real. Și, acolo unde vedem pericole reale, putem explica copilului cam așa: “Iubitule, pe stradă circulă mașini. Vezi și tu, sunt mari și se mișcă repede. Tu ești micuț și, dacă ajungi printre ele, s-ar putea să nu te vadă și să te lovească. Gândește-te, oare te-ar durea dacă o mașină mare s-ar lovi de tine?”. Ideea este să găsiți acele variante care creează cât mai puține condiționări, spre deloc…

Încep aici o listă de enunțuri care am constatat că nu sunt adevărate dar, din păcate, le-am auzit de nenumărate ori. M-aș bucura să completați voi lista și să-mi trimiteți și mie enunțurile pe care le-ați descoperit voi!

“Nu alerga, că o să te îmbolnăvești!” (Săracii atleți, oare toți sunt bolnavi?!)

“Dacă duci mâna murdară la gură te îmbolnăvești” (Poate nu sunteți de acord cu asta, dar gândiți-vă puțin ce nivel de imunitate au copiii de țigani…)

“Dacă nu mănânci, nu crești mare și poți să mori” (Din cunoștințele mele, corpul la nivel de celulă se hrănește cu ENERGIE, iar energia se poate lua și din alte surse, nu doar din mâncare. În mometul ăsta, pe Pământ sunt peste 10.000 de oameni care trăiesc fără mâncare, doar cu PRANA și mulți dintre ei sunt perfect sănătoși).

“Dacă te încrunți faci riduri” (Asta mi-o spunea mama aproape zilnic, așa că la 16 ani deja aveam riduri pe frunte deși, am aflat între timp, că pielea la vârsta aia e extrem de elastică…)

“Dacă stai în curent, răcești” (Ciudat, dar suntem singura țară din lume unde există noțiunea de “curent”)

 

Aștept cu interes comentariile voastre! 🙂

 

 

Cele 10 greșeli inconștiente ale părinților

Pornesc de la premisa că fiecare părinte își iubește copilul și tot ceea ce face, face pentru binele lui. Cu toate astea, sunt situații în care părintele acționează inconștient, aplicând șabloane pe care, la rândul său, le-a preluat de la propriii părinți și nu își pune problema că ar putea fi ceva în neregulă cu asta. Din experiența proprie și observând și alți părinți, am identificat 10 greșeli comune, care pot fi foarte ușor evitate, dacă suntem puțin atenți. Toate aceste greșeli pot afecta dezvoltarea copilului și mai ales calitatea relației dintree copil și părinte, în special în perioada adolescenței.

În cele ce urmează voi prezenta aceste greșeli, modul în care acestea afectează negativ copilul și evoluția lui ulterioară, precum și alternative sănătoase la acestea, scopul fiind de a crește o ființă sănătoasă și armonioasă, din toate punctele de vedere (fizic, mental, emoțional și relațional).

 

  1. Etichetarea negativă

Înseamnă a folosi apelative de genul „Ești prost”, ”Ești rău”, ”Ești măgar”… și altele asemenea. Acestea sunt extrem de nocive, în special în primii ani de viață ai copilului. De ce? Pentru că, în primii ani,

copilul își construiește identitatea, imaginea despre sine. Face asta în urma experiențelor proprii și mai ales în urma interacțiunii cu părinții și principalii îngrijitori. Copilul, la această vârstă, nu are discernământ, preia totul fără să treacă prin filtrele proprii. Ceea ce spun adulții din jurul său, fiind investiți cu încrederea totală a copilului, este adevărat, fără urmă de îndoială. Creierul lor nu este încă dotat cu mecanismele necesare pentru a discerne și a verifica. Astfel, ei preiau aceste etichete negative ca parte a imaginii lor despre sine și le vor acorda credibilitate maximă.

Pentru a împiedica acest lucru, este important ca părinții să învețe să comunice asertiv, criticând, la nevoie, comportamentul, nu persoana. O dată, pentru că e mult mai eficient. Adică, dacă copilul scapă o farfurie pe jos și părintele îi spune “Ești un neîndemânatic”, copilul va învăța că asta face parte din identitatea lui și nu va mai face nici un efort să schimbe ceva. Dacă, în schimb, părintele îi spune ceva de genul “Cred că ai fost puțin neatent de data asta. Data viitoare când duci farfuria la chiuvetă, sunt convins că vei avea mai multă grijă și o vei ține puțin mai bine” atunci copilul va fi motivat să repete acel comportament, cu mai multă atenție.

Pentru cei care nu știu ce înseamnă comunicarea asertivă, aceasta are câteva reguli:

  • se critică comportamentul, nu persoana; persoana este acceptată necondiționat, se acceptă faptul că fiecare, la un moment dat, poate greși;
  • se vorbește de obicei la persoana 1, subliniind sentimentele pe care le trăiește vorbitorul în legătură cu ceea ce o altă persoană a făcut / spus, fără a învinovăți acea persoană – ideea este de a comunica cât mai acurat propriile trăiri.
  • scopul final este ca relația dintre cei doi să continue să fie armonioasă, fără ca vreunul dintre cei doi să fie prejudiciat în vreun fel și să se rezolve situația curentă în varianta win-win (adică ambii au ceva de câștigat).

Exemplu de comunicare asertivă: “Faptul că tu ai țipat la mine m-a speriat, m-am simțit inconfortabil, nerespectat și judecat pe nedrept. Aș prefera ca atunci când vrei să-mi comunici ceva să o faci pe un ton respectuos și neutru. Atunci sunt mai multe șanse să înțeleg clar ce vrei să-mi comunici și să ajungem împreună la un rezultat dezirabil pentru amândoi”.

Revenind la exemplul anterior, cel cu farfuria, pentru dezvoltarea unui simț sănătos al responsabilității, copilul va fi ghidat/ajutat să strângă cioburile, cu grijă. E important să înțeleagă că e treaba lui să strângă cioburile (responsabilitate!) dar nu cu sentimente de rușine și/sau vinovăție. În fond, cu toții greșim, greșeala e inerentă procesului de învățare și nu înseamnă că sunt rău / prost… și altele asemenea dacă greșesc, într-un fel sau altul. Această toleranță la greșeli este un ingredient extrem de important al unei vieți psihice sănătoase, ca adult.

În al doilea rând, folosirea comunicării asertive face ca încărcătura emoțională a criticii să fie minimă, practic copilul înțelege că el e ok, doar comportamentul a fost unul inadecvat, iar asupra acestui lucru poate avea control. Aici esențial este tonul folosit de părinte. Chiar și folosind sintagmele comunicării asertive, dacă tonul este unul de învinovățire, copilul va recepționa ACEST lucru, NU mesajul pozitiv al cuvintelor.

Dacă ți-a plăcut articolul, urmărește site-ul sau pagina de Facebook, în curând voi vorbi despre cea de-a doua greșeală: condiționarea negativă. Dacă crezi că informațiile sunt utile și pentru alți părinți, dă mai departe! 🙂

 

Da, pare un îndemn ciudat. Cum adică să NU fiu eu însumi?! Nu sunt EU în toate momentele vieții mele?

Da și nu. Sunt momente în care apare o scindare interioară, momente în care anumite părți din noi ar vrea să facă ceva și alte părți vor contrariul… Să dau un exemplu: să zicem că cineva m-a invitat la un eveniment. Eu nu simt să merg, dar mă gândesc că persoana care m-a invitat se va supăra pe mine dacă nu merg, se va simți rănită sau respinsă, motiv pentru care decid să merg. Astfel, fac un lucru cu jumătate din ființa mea, pun dorințele, interesele sau sentimentele celuilalt mai presus de ale mele.

S-ar putea ca totul să iasă bine, să mă simt bine la acel eveniment și să fie, până la urmă, ceva benefic pentru mine și celălalt. Dar, la fel de bine, s-ar putea să fie o experiență banală, plictisitoare, frustrantă…

În popor se zice „Fă lucrurile din suflet!”. În Tantra există ideea de unitate interioară, dialog și consens între principalele trei părți ale ființei noastre: corp, minte și suflet. Dacă decizia e luată ținând cont de sentimentele altora și nu de ale noastre, s-ar putea ca lucrurile să nu iasă așa cum ne dorim. Sigur, nu spun acum să nu ținem cont de nimeni și de nimic din afara noastră și să trecem prin viață „călcând pe cadavre”. Doar că a ne provoca nouă nefericire pentru a evita nefericirea altuia nu e neapărat cea mai bună alegere…

De multe ori apare o altă problemă: decid să acționez conform cu ceea ce simt, dar mi-e greu să comunic celuilalt decizia mea. Mi-e frică, din nou, că celălalt va fi rănit de decizia mea și atunci tind să mă eschivez sau să accept totuși invitația, din „rușine”. Și aici încep să văd un tipar: șantajul emoțional al părinților, când eram mici: „Cum nu vrei să faci cutare lucru? Se supără mama…”. sau „Vrei să plângă bunica, dacă tu faci / nu faci (ceva)?” și altele asemănătoare.

Mulți dintre noi am interiorizat aceste tipare și nu mai e nevoie să vină alții, din exterior, să ne spună lucrurile astea. Ni le spunem noi înșine…

Care ar fi soluția? Păi, în primul rând, să învăț să mă ascult pe mine, și anume toate cele trei părți ale mele. Este experiența benefică pentru corpul meu? Oare mintea mea se va îmbăgăți ca urmare a acelei experiențe? Ce vrea sufletul meu? Și asta e cea mai importantă întrebare… Doar că, ca să auzim răspunsul, trebuie să facem liniște în noi și să ascultăm cu adevărat. Inima ne vorbește foarte suav, fără tam-tam și sunete de trompetă… E doar un sentiment cald, de ACASĂ ce se crează în interior, sentiment pe care deseori îl ratăm, fiind mult mai atenți la argumentele logice ale minții.

Odată ce am luat decizia, e important să învățăm să o comunicăm celorlalți într-un mod blând, sincer, folosind comunicarea asertivă. Ceva de genul: „Îmi pare rău, în momentul ăsta nu simt că această experiență e oportună pentru mine. Sunt convins(ă) că e ceva valoros, îți urez mult succes și sunt sigur(ă) că vor veni exact oamenii potriviți, pentru care acest eveniment aduce un plus, în acest moment din viața lor”.

Astfel, ne respectăm pe noi înșine și pe ceilalți. Astfel, onorăm creatorul în noi și în celălalt. Astfel, ne oferim iubire nouă și celuilalt.

Și iar îmi vine în minte acel citat din Neale Donald Walsch, din cartea Conversații cu Dumnezeu:”A te trăda pe tine pentru a nu-l trăda pe celălalt este tot trădare. De fapt, este cea mai înaltă formă de trădare.” Vă las să meditați asupra lui…