Da, pare un îndemn ciudat. Cum adică să NU fiu eu însumi?! Nu sunt EU în toate momentele vieții mele?

Da și nu. Sunt momente în care apare o scindare interioară, momente în care anumite părți din noi ar vrea să facă ceva și alte părți vor contrariul… Să dau un exemplu: să zicem că cineva m-a invitat la un eveniment. Eu nu simt să merg, dar mă gândesc că persoana care m-a invitat se va supăra pe mine dacă nu merg, se va simți rănită sau respinsă, motiv pentru care decid să merg. Astfel, fac un lucru cu jumătate din ființa mea, pun dorințele, interesele sau sentimentele celuilalt mai presus de ale mele.

S-ar putea ca totul să iasă bine, să mă simt bine la acel eveniment și să fie, până la urmă, ceva benefic pentru mine și celălalt. Dar, la fel de bine, s-ar putea să fie o experiență banală, plictisitoare, frustrantă…

În popor se zice „Fă lucrurile din suflet!”. În Tantra există ideea de unitate interioară, dialog și consens între principalele trei părți ale ființei noastre: corp, minte și suflet. Dacă decizia e luată ținând cont de sentimentele altora și nu de ale noastre, s-ar putea ca lucrurile să nu iasă așa cum ne dorim. Sigur, nu spun acum să nu ținem cont de nimeni și de nimic din afara noastră și să trecem prin viață „călcând pe cadavre”. Doar că a ne provoca nouă nefericire pentru a evita nefericirea altuia nu e neapărat cea mai bună alegere…

De multe ori apare o altă problemă: decid să acționez conform cu ceea ce simt, dar mi-e greu să comunic celuilalt decizia mea. Mi-e frică, din nou, că celălalt va fi rănit de decizia mea și atunci tind să mă eschivez sau să accept totuși invitația, din „rușine”. Și aici încep să văd un tipar: șantajul emoțional al părinților, când eram mici: „Cum nu vrei să faci cutare lucru? Se supără mama…”. sau „Vrei să plângă bunica, dacă tu faci / nu faci (ceva)?” și altele asemănătoare.

Mulți dintre noi am interiorizat aceste tipare și nu mai e nevoie să vină alții, din exterior, să ne spună lucrurile astea. Ni le spunem noi înșine…

Care ar fi soluția? Păi, în primul rând, să învăț să mă ascult pe mine, și anume toate cele trei părți ale mele. Este experiența benefică pentru corpul meu? Oare mintea mea se va îmbăgăți ca urmare a acelei experiențe? Ce vrea sufletul meu? Și asta e cea mai importantă întrebare… Doar că, ca să auzim răspunsul, trebuie să facem liniște în noi și să ascultăm cu adevărat. Inima ne vorbește foarte suav, fără tam-tam și sunete de trompetă… E doar un sentiment cald, de ACASĂ ce se crează în interior, sentiment pe care deseori îl ratăm, fiind mult mai atenți la argumentele logice ale minții.

Odată ce am luat decizia, e important să învățăm să o comunicăm celorlalți într-un mod blând, sincer, folosind comunicarea asertivă. Ceva de genul: „Îmi pare rău, în momentul ăsta nu simt că această experiență e oportună pentru mine. Sunt convins(ă) că e ceva valoros, îți urez mult succes și sunt sigur(ă) că vor veni exact oamenii potriviți, pentru care acest eveniment aduce un plus, în acest moment din viața lor”.

Astfel, ne respectăm pe noi înșine și pe ceilalți. Astfel, onorăm creatorul în noi și în celălalt. Astfel, ne oferim iubire nouă și celuilalt.

Și iar îmi vine în minte acel citat din Neale Donald Walsch, din cartea Conversații cu Dumnezeu:”A te trăda pe tine pentru a nu-l trăda pe celălalt este tot trădare. De fapt, este cea mai înaltă formă de trădare.” Vă las să meditați asupra lui…

 

 

 

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.