5. Educația bazată pe autoritate

Înseamnă a determina copilul să se comporte așa cum vrem noi, aducând argumente de genul ”Pentru că așa spun eu”, ”Pentru că sunt mai mare și mai tare”, ”Eu te-am făcut, trebuie să asculți de mine”, ”Câtă vreme eu îți dau să mănânci, faci ce zic eu”. Această abordare va funcționa o perioadă, dar când copilul va fi suficient de mare se va revolta.

De ce nu e ok? Păi, în primul rând, e important ca acel copil să înțeleagă DE CE să facă sau să nu facă un anumit lucru. Indiferent despre ce ar fi vorba, noi ca adulți putem explica copilului, cu puțin efort, la nivelul lui de înțelegere. Atunci copilul va învăța să gândească logic, să evalueze situațiile cu propria sa minte, devenind un adult independent și responsabil… Dacă noi doar îi spunem ce să facă, fără explicații, va învăța să asculte orbește ordinele persoanelor cu autoritate, fără să se obosească să-și folosească creierul, să judece singur dacă acel lucru e bun sau nu PENTRU EL. Folosind autoritatea în educație, producem adulți-roboți, dependenți și ușor de condus de către alții.

Pe de altă parte, dacă ne uităm puțin la aspectele emoționale, acel copil va crește cu sentimentul profund că nu e suficient de bun, că nu e în stare să se descurce singur, îi va fi frică de situațiile în care va trebui să ia decizii și să-și asume consecințele acestora. Va căuta întotdeauna o persoană cu autoritate care să-i spună ce să facă și va deveni dependentă de aceasta.

Atunci când noi explicăm copiilor DE CE am luat o anumită decizie, practic le oferim un model de gândire pe care ei îl vor copia, folosindu-l apoi în luarea propriilor lor decizii. E bine să implicăm copiii de mici în acest proces, încurajându-i să găsească ei argumente pentru care să facă sau să nu facă un lucru și să le oferim, în mod real, posibilitatea de a alege pentru ei. Atenție să nu facem această greșeală: de multe ori le explicăm de ce un anumit lucru e bun pentru ei, iar apoi, în mod mai diplomat sau mai brut, îi obligăm să facă acel lucru.

Într-adevăr, sunt situații în care copilul, mai ales dacă e mai mic, nu înțelege de exemplu efectele pe termen lung ale unui anumit comportament. Atunci cred că soluția cea mai bună e exemplul personal – practic vom crea o situație în care copilul să învețe prin modelare. Iar pe parcurs, pe măsură ce copilul crește și își lărgește capacitatea de înțelegere, vom reveni cu argumente… Aș oferi aici ca exemplu spălatul pe dinți. Copiilor nu le prea place acest lucru și, de multe ori, vor refuza să facă asta. În loc să-i obligăm să se spele pe dinți (prin diverse tactici, mai mult sau mai puțin ok) le putem explica DE CE e bine PENTRU EI să facă asta și, sigur, le vom oferi și propriul exemplu, fără cuvinte… Și, dacă nu funcționează pur și simplu, fiecare părinte poate să-și folosească imaginația, pentru a stimula motivația copilului, prin joacă sau alte modalități.

Nu aș recomanda să se folosească în acest caz sistemul de recompensă-pedeapsă. E tot o modalitate, puțin mai subtilă, ce-i drept, de a crea un adult dependent, de data asta de stimulările din exteriorul său. E important ca acel copil să înțeleagă că tot ceea ce face face PENTRU EL, pentru binele lui, NU pentru alții. Altfel spus, pentru el mănâncă, doarme, se joacă, învață, se spală pe dinți, strânge jucăriile și altele asemenea. Și sigur, dacă nu face aceste lucruri, tot EL va suporta consecințele. Și așa, din lucruri mărunte, zilnice, se creează RESPONSABILITATEA.

Cel mai bine se vede diferența dintre cele două abordări când copilul ajunge la vârsta adolescenței. Acum nu mai răspunde la autoritatea părinților și, dacă nu am implementat din timp cealaltă variantă, s-ar putea să avem probleme… Acum copilul e destul de mare ca să nu-l mai putem controla fizic și, mai mult decât atât, e în faza de explorare a propriei personalității, a lumii înconjurătoare și, sigur, a limitelor… Dacă el a învățat, de mic, să-și pună întrebarea ”La ce nă ajută PE MINE lucrul ăsta?” se va gândi de două ori înainte să bea, să fumeze sau să facă alte lucruri. Dacă, în schimb, e obișnuit să urmeze autoritatea, o va urma pe cea a liderului grupului în care este… Și atunci, ca părinți, vă puteți doar ruga să nimerească într-un anturaj mai puțin distructiv…

4. Șantajul emoțional

Este una dintre cele mai perverse tehnici de manipulare folosită, din păcate, atât cu copiii cât și cu adulții. Cu cât relația dintre două persoane este mai apropiată (familie, cuplu) cu atât șansa să ai parte de acest șantaj crește. Cu cât o persoană este mai imatură emoțional, cu atât va folosi mai des acest instrument pentru a-și atinge scopurile. Din păcate, copiii învață foarte repede de la părinți această tehnică, și o folosesc cu mult mai mult succes decât aceștia.

În raport cu această „tactică”, părinții se pot afla de ambele părți ale baricadei: fie folosesc șantajul emoțional pentru a-și determina copiii să facă anumite lucruri, fie cedează la șantajul emoțional al copiilor. Ambele sunt la fel de nocive, afectând în mod negativ relația părinte-copil.

Ce înseamnă, de fapt, șantajul emoțional? A determina o persoană să facă ceva ce nu vrea să facă, provocându-i o anumită emoție, de obicei negativă. Emoțiile folosite cel mai des în acest scop sunt rușinea, vinovăția și mila. Să dau câteva exemple: „Dacă tu mă părăsești, mă sinucid!”, „Cum poți să pleci cu băieții și să mă lași pe mine aici, singură, să sufăr?”, ”Te rog să fii cuminte, altfel mama se supără și o să o doară capul”, ”Cum poți să faci așa ceva, nu ți-e milă de mine?”. Există și o formă de șantaj care se bazează pe emoții pozitive. Toți copiii, dar în special fetițele, prind foarte repede asta. Sunt fraze de genul: “Tăticule, te iubesc! Așa-i că-mi cumperi…” Majoritatea celor care recurg la acest instrument de manipulare sunt femei, deoarece lumea emoțională în cazul lor este mult mai bogată și are o importanță percepută mai mare. Bărbații sunt, de obicei, victime. Dar sunt și unii care îl aplică cu succes în relația cu femeile, cei care și-au dat seamă că emotivitatea femeilor este punctul lor vulnerabil.

Tot acest mecanism se bazează, de fapt, pe ideea că există victime, că o persoane poate să provoace o emoție (negativă sau pozitivă) unei alte persoane. Studiile psihologice arată însă, foarte clar, că NU există așa ceva. Emoțiile noastre sunt determinate de gândurile pe care le menținem într-o anumită situație. De aceea, în aceeași situație, oameni diferiți reacționează diferit, având gânduri, emoții și comportamente diferite. Vorbesc despre celebrul model ABC, care stă la baza psihologiei cognitive și care a fost validat printr-o mulțime de studii psihologice.

Dacă cunoști și înțelegi acest mecanism, îți va fi relativ ușor să recunoști șantajul emoțional și să „nu pui botul” la acesta, lucru care poate înfura la maxim persoana care încearcă să te manipuleze. În cazul copiilor, atunci când ei încearcă să te manipuleze, a le arăta că înțelegi ceea ce vor să facă și că nu funcționează în cazul tău este cea mai bună modalitate de a-i vindeca de aceste tendințe. Este important ca acel copil să înțeleagă că sinceritatea, jocul corect și respectul reciproc sunt valori în relațiile interumane, iar dacă încalci aceste valori, prin încercări de șantaj sau alte lucruri similare, acele relații se vor deteriora.

Un aspect la care e important să fim atenți în acest context este toleranța la frustrare. Cu cât o persoană are acest indicator mai ridicat, cu atât va avea o viață psihică mai sănătoasă. Prin studii psihologice s-a arătat că intoleranța la frustrare ridicată este predictor pentru multe tulburări psihice și emoționale. Cedând la șantajul emoțional al copiilor, nu facem altceva decât să le alimentăm această intoleranță. Astfel, când observăm primele semne ale acestui comportament la copilul nostru, e important să nu cedăm cerințelor lui și să-i explicăm, cât mai clar și pe înțelesul lui, că în această viață NU ne sunt îndeplinite toate dorințele. Că a forța, într-un fel sau altul, o altă persoană să ne facă pe plac înseamnă o lipsă de respect față de acea persoană și, pe termen lung, ne va face mai mult rău decât bine.

Părinții care îndeplinesc toate dorințele copiilor lor le fac, pe termen lung, o imensă defavoare. Din păcate, în societatea noastră, pe principiul “Să nu se chinuie cum m-am chinuit eu” s-au făcut greșeli imense în educație, rezultatul fiind niște adulți răzgâiați, complet nepregătiți pentru viață, convinși că lor li se cuvine tot și cărora, mai devreme sau mai târziu, viața le arată că nu e chiar așa, într-un mod deloc delicat.

Vezi și alte greșeli inconștiente ale părinților, apăsând butonul Articole!

 

3. Educația bazată pe frică

Înseamnă a amenința copiii în diverse forme, de la “Dacă faci cutare lucru, mama o să plece” sau ”Dacă nu mă asculți chem țiganul să vină să te ia” până la lovituri sau chiar bătăi. Știu că atunci când ai un copil în grijă sunt numeroase momente în care nu știi ce să faci cu el. Poate nu vrea să se spele pe dinți, poate nu vrea să mănânce tot din farfurie, poate tocmai și-a murdărit bluzița cea nouă, poate tocmai a pocnit un alt copil cu jucăria în cap, sau poate tocmai face o scenă și se aruncă pe jos în magazin țipând… Astea sunt momente în care, ce-i drept, este foarte ușor și la îndemână să ameninți copilul, de pe poziția de autoritate pe care o ai față de el sau chiar să-l pocnești. Am făcut și eu asta de câteva ori și, în secunda doi, am simțit o durere imensă în suflet. Am simțit cum în acea secundă lumea lui s-a făcut praf, pentru că ancora lui (adică mama) s-a întors împotriva lui și i-a provocat durere… Dacă asta se întâmplă frecvent, există riscul destul de mare ca legătura emoțională dintre cei doi să se distrugă aproape în totalitate. Nu vei vedea mare lucru când copilul e mic, dar când ajunge la adolescencență s-ar putea să-ți pară rău…

Se spune că frica este opusul iubirii. De fapt, rolul ei, în viața de zi cu zi, este de a ne atrage atenția atunci când ceva atentează la supraviețuirea noastră. Noi ne naștem doar cu două frici primare: frica de a cădea și frica de zgomote puternice. Restul sunt învățate. Ca părinți, e imprtant să fim foarte atenți ce frici inoculăm copiilor noștri și să ne limităm, pe cât posibil, la cele absolut necesare supraviețuirii. Copiii învață cel mai mult prin modelare, altfel spus dacă mamei i-e frică de șerpi, foarte probabil și copilului îi va fi frică de asta. Învață, practic, din reacțiile părinților. Am fost martoră la o situație în care un copilaș de 2 ani vede o cioară, se apropie să o vadă mai bine iar tatăl intră în panică, fuge repede și ia copilul de acolo și îi explică cât de periculoase sunt ciorile… Ce a făcut acest părinte? Tocmai i-a creat copilului o frică iar acesta, mai încolo, nu va ști de ce de câte ori vede o cioară simte un nod în stomac…

Atunci cum abordăm aceste situații? Cum învățăm copilul care sunt limitele pe care trebuie să le respecte, care sunt comportamentele OK și care sunt cele care ar trebui evitate? Păi, în primul rând, ar trebui ca noi, adulții, să ne stabilim foarte clar în minte care sunt scopurile noastre referitoare la acel copil. Mai precis, prin educația pe care i-o oferim, la ce rezultate vrem să ajungem? Ce fel de ființă umană vrem să creștem? Dacă, de exemplu, vrem să creștem un copil care să devină un adult curajos, a-i interzice multe activități sau a-i inocula multe frici nu-l va duce în direcția asta. Dimpotrivă, pentru a-și dezvolta curajul, va trebui să-i lăsăm un grad mare de libertate. La fel, dacă dorim să creștem un copil sănătos, a-i permite să mănânce o grămadă de dulciuri și alte mâncăruri nesănătoase, a-l lăsa să stea ore în șir la calculator și mai puțin afară, nu ne duce în direcția care dorim noi. Apoi, după ce am stabilit care sunt rezultatele dorite, ne putem gândi ce anume îl ajută să meargă în direcția respectivă și ce nu. Și apoi, de comun acord cu copilul, stabilim limitele și ce se întâmplă dacă copilul le încalcă. E important ca aceste lucruri să fie extrem de clare pentru ambii și ca regulile stabilite să fie respectate de fiecare dată. Dacă părintele, din diferite motive, nu poate asigura respectarea regulilor, mai bine renunță la ele.

Copiii înțeleg, din primele luni de viață, aproape tot. Copiii simt atunci când adultul nu e sigur pe el și îl manipulează fără scrupule, pentru a ajunge la rezultatul dorit de ei. Cu cât suntem mai fermi și îi tratăm mai de la egal la egal, cu atât vor fi tentați să fie mai responsabili și mai rezonabili. Copilul trebuie să știe foarte clar că tu ești adultul, cel pe care se poate baza în orice situație, cel care are grijă de el și cel care aplică pedepsele, atunci când situația o cere. Când spun pedeapsă nu mă refer neapărat la o acțiune fizică (nu-l mai las la televizor, calculator, îi “sechestrez” jucăria preferată) cât la a avea o discuție cu el, în care el să ne spună ce a făcut greșit și cum ar putea, data viitoare, să facă lucrurile mai bine, în primul rând pentru el. Copiii au acel GPS interior, simt când ceea ce au făcut e ok și când nu. Dacă îi încurajăm să asculte de acel GPS, cu mici corecții, atunci când vor fi mari vor ști să ia deciziile cele mai potrivite pentru ei, fără să aibă nevoie de sfaturi din altă parte.

Foarte important, așa cum am spus și în articolele anterioare, să nu folosim rușinea sau vinovăția ca instrumente în educație. Dacă un copil a făcut ceva nepotrivit, spunându-i „ Să-ți fie rușine!” ce rezolvăm? Pe moment se va simți prost, dar nu va înțelege ce anume a greșit și cum să procedeze data viitoare… Putem avea o discuție cu el, în care să-i explicăm ce nu a fost ok, cum s-au simțit părțile implicate sau ce înseamnă prejudiciul care s-a creat și să-i cerem să compenseze sau să corecteze într-un anumit fel ceea ce a fost lezat. Concret, dacă copilul din greșeală (sau nu) sparge un geam, îi explicăm frumos că geamul ăla are un rol, o funcție pe care nu va mai putea să o îndeplinească (va fi frig în încăpere, intră insecte…) și îi vom cere fie să pună bani din pușculița lui pentru înlocuirea geamului fie, dacă nu are bani, să facă un serviciu proprietarului geamului (sa-i cumpere pâine în fiecare zi, să îl ajute la curățenie…). Ce e important e ca acel copil să învețe RESPONSABILITATEA.

Referitor la “crizele” copiilor, fie că sunt făcute în public, fie în familie, din punctul meu de vedere, abordarea cea mai potrivită e IGNORAREA. Copilul face acea criză pentru a-ți atrage atenția și pentru a obține ceva. Dacă vede că nu obține ceea ce își dorește, mai devreme sau mai târziu se va potoli. Dacă, în schimb, părinții cedează, fie și doar o dată, copilul va ști că are șanse și va insista… și atunci vă doresc nervi tari, pentru că, înainte să se potolească, va urla din ce în ce mai tare… Și în acest aspect, ca în multe altele, e important ca părintele să fie consecvent, iar NU să rămână NU și DA să rămână DA, indiferent de ce face copilul.

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă SHARE pentru a-l vedea și alți părinți :). Dacă ai nevoie de sugestii pentru situații concrete de viață, folosește butonul CONTACT!

2. Condiționarea negativă

Reprezintă enunțuri de tip „Dacă… atunci….”, pe care părinții le fac de față cu copiii sau adresându-se lor. Teoretic, nu ar trebui să fi nimic în neregulă cu asta. Doar că, de multe ori, legătura dintre cele două este cel puțin discutabilă, dar copiii, în special în primii ani ai vieții, le iau ca adevăr absolut. Haideți să vă dau un exemplu: “Dacă bei apă rece, vei face roșu în gât”. Așa este? Unii ar spune că da. Eu vă garantez că nu e nicio legătură biologică între cele două, doar dacă nu o creem noi. Băiețelul meu cel mic, de când era mic, bea apă și lapte doar de la frigider, sugea cuburi de gheață și niciodată nu a avut gâtul inflamat. Care ar fi problema atunci?

Păi, poate mai țineți minte de la orele de biologie experiementele lui Pavlov cu câinele, ceea ce în psihologie se numește condiționare pavloviană: dacă doi stimuli care nu au nimic în comun (în cazul câinelui sunetul clopoțelului și mâncarea) se asociază suficient de mult timp, se va crea o legătură între stimulul neutru și efect (apare salivarea la auzul clopoțelului), prin crearea unei noi legături neuronale. Astfel, în exemplul cu apa rece, dacă copilului i se repetă suficient de des enunțul de mai sus, în timp, creierul lui va începe să facă legătura între cele două, adică, în subconștient, se întâmplă ceva de genul: “Apă rece… ce a zis mama că se întâmplă dacă beau apă rece? A, roșu în gât. Se face!”. Apoi, evident, când mama zice “Ți-am spus eu că asta o să se întâmple” acest lucru este întărit, conexiunea fizică (neuronală) dintre cele două devenind din ce în ce mai puternică… Iar în faza asta e foarte greu de spart acest tipar, fiind aproape imposibil să creezi alt tip de experiențe, prin crearea altor conexiuni neuronale.

Ideal ar fi să nu expunem deloc copiii la asemenea enunțuri. Nici măcar “Dacă bagi degetele în foc te vei arde”. Poate vi se pare exagerat, dar există șansa (mare, zic eu) ca noi să fi învățat prin modelare și condiționare acest lucru, să nu fie ceva adevărat în mod intrinsec. Eu am mers pe cărbuni încinși de mai multe ori fără să mă ard, deci… NU ȘTIM cu certitudine ce este real, sau doar ni se pare real, datorită condiționărilor pe care le-am achiziționat din societate.

Atunci cum putem apăra copiii de eventualele pericole? Păi, în primul rând, e necesar să trecem în revistă toate enunțurile de genul pe care le folosim și să le supunem testului rațiunii: să încercăm să vedem dacă chiar sunt adevărate sau există cazuri care infirmă acelele lucruri. Dacă există fie și un singur caz în care enunțul nu e valabil, atunci înseamnă că nu e 100% real. Și, acolo unde vedem pericole reale, putem explica copilului cam așa: “Iubitule, pe stradă circulă mașini. Vezi și tu, sunt mari și se mișcă repede. Tu ești micuț și, dacă ajungi printre ele, s-ar putea să nu te vadă și să te lovească. Gândește-te, oare te-ar durea dacă o mașină mare s-ar lovi de tine?”. Ideea este să găsiți acele variante care creează cât mai puține condiționări, spre deloc…

Încep aici o listă de enunțuri care am constatat că nu sunt adevărate dar, din păcate, le-am auzit de nenumărate ori. M-aș bucura să completați voi lista și să-mi trimiteți și mie enunțurile pe care le-ați descoperit voi!

“Nu alerga, că o să te îmbolnăvești!” (Săracii atleți, oare toți sunt bolnavi?!)

“Dacă duci mâna murdară la gură te îmbolnăvești” (Poate nu sunteți de acord cu asta, dar gândiți-vă puțin ce nivel de imunitate au copiii de țigani…)

“Dacă nu mănânci, nu crești mare și poți să mori” (Din cunoștințele mele, corpul la nivel de celulă se hrănește cu ENERGIE, iar energia se poate lua și din alte surse, nu doar din mâncare. În mometul ăsta, pe Pământ sunt peste 10.000 de oameni care trăiesc fără mâncare, doar cu PRANA și mulți dintre ei sunt perfect sănătoși).

“Dacă te încrunți faci riduri” (Asta mi-o spunea mama aproape zilnic, așa că la 16 ani deja aveam riduri pe frunte deși, am aflat între timp, că pielea la vârsta aia e extrem de elastică…)

“Dacă stai în curent, răcești” (Ciudat, dar suntem singura țară din lume unde există noțiunea de “curent”)

 

Aștept cu interes comentariile voastre! 🙂