Multă vreme am auzit despre convingerile depotențiatoare – adică acele convingeri, îngropate adânc în subconștientul nostru, care ne încurcă. De exemplu, dacă vrei să câștigi mulți bani, dar convingerile depozitate în subconștientul tău sunt din zona: „Banii sunt ochiul dracului”, „Banii nu aduc fericirea”, „Cei care au bani sunt necinstiți” și altele asemenea, ai slabe șanse să ajungi ușor (sau vreodată :() la rezultatul dorit.

Una dintre convingerile de acest gen, pe care majoritatea oamenilor o au, într-o formă sau alta, este cea cu „Nu sunt suficient de bun„. Că, în cazul unora înseamnă „Nu sunt destul de frumos / frumoasă”, pentru alții e „Nu sunt suficient de inteligent/ă”, pentru alții „Nu sunt destul de bogat/ă” sau alte variuțiuni pe aceeași temă, ideea centrală a aceeași: ceva din mine NU E DESTUL.

Multă vreme am încercat să mă lupt cu această convingere, să-mi reprogramez subconștientul în direcția opusă. Cred că aproape toată lumea a auzit pe programarea neuro-lingvistică (NLP) sau alte metode bazate, în special, pe repetarea de afirmații de genul „Sunt frumos / frumoasă”, „Sunt inteligent/ă”, „Am succes în afaceri” etc. Cum funcționează? Repeți afirmația, de câteva ori pe zi, timp de minim 21 de zile (ca să se impregneze în subconștient) și, în timp, începi să vezi rezultate. Așa o fi…

Doar că, la mine, cel puțin, am observat un fenomen interesant: pe termen scurt, părea că funcționează. După câtva timp însă, convingerea inițială îți scotea din nou capul la lumină, sub diferite forme. Asta nu m-a pus pe gânduri, până acum câteva zile, când pot să spun că am avut o revelație deosebită.

Mă gândeam la Tantra și la ideea de acceptare a vieții, așa cum este ea. La faptul de a NU te LUPTA cu nimic, a nu rezista în fața lucrurilor / persoanelor / situațiilor pe care ți le trimite Viața, pentru că EA știe mult mai bine decât tine de ce anume ai nevoie ca să Crești, ca să evoluezi. Iar dacă Viața îți trimite ceva, cu siguranță e pentru binele tău cel mai înalt. Cum spune zicala: „Dacă viața îți dă lămâi, fă limonadă!” Și atunci mi-am amintit de această convingere pe care, ca majoritatea oamenilor, o port cu mine din copilărie. Nu știu ce anume din copilăria mea a dus la „ancorarea” ei în subconștientul meu, știu doar că e acolo și am simțit-o în multe momente din viața mea.

Doar că acum a fost prima dată când am reușit să o văd dintr-o altă persepectivă. Abia acum mi-am dat seama că ceea ce sunt acum se datorează, în mare parte, acestei convingeri. Că, în multe momente din viață, crezând că nu sunt suficient de bună, am făcut eforturi ca să cresc, să mă dezvolt, să acumulez cunoștințe, să lucrez cu mine, să merg la cursuri… și altele asemenea, practic toate aceste lucruri m-au făcut cine sunt acum, mi-au dat înțelegerea pe care o am acum, armonia din viața mea, expertiza pe care o am în anumite domenii și încrederea pe care o am în mine.

A fost prima dată când am reușit să văd DARUL ascuns în umbră și să-mi dau seama, practic, nu doar teoretic, că într-adevăr nu există lucruri rele, doar lucruri care ne ajută să ajungem la următorul nivel :). Această convingere se află în subconștienul colectiv pentru a ne ajuta, pentru a ne impulsiona să creștem, să ne dezvoltăm, până când nu vom mai avea nevoie de ea. Și cum ne dăm seama dacă mai avem nevoie? Simplu, dacă mai apare, înseamnă că mai e nevoie de ea :).

Așa că nu mai lupta cu ea, nu o mai huli, este unul dintre cei mai buni prieteni ai noștri și ar merita să începem să-i fim recunoscători. Să învățăm să-i spunem „Mulțumesc!” și să o folosim, de data asta în mod conștient, pentru creșterea și desăvârșirea noastră. Și să spunem, așa cum m-a învățat o prietenă dragă, „Thank you, Universe!” pentru toate darurile din viața noastră, de care suntem conștienți sau nu…

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe! 🙂

Cele 10 greșeli inconștiente ale părinților

Pornesc de la premisa că fiecare părinte își iubește copilul și tot ceea ce face, face pentru binele lui. Cu toate astea, sunt situații în care părintele acționează inconștient, aplicând șabloane pe care, la rândul său, le-a preluat de la propriii părinți și nu își pune problema că ar putea fi ceva în neregulă cu asta. Din experiența proprie și observând și alți părinți, am identificat 10 greșeli comune, care pot fi foarte ușor evitate, dacă suntem puțin atenți. Toate aceste greșeli pot afecta dezvoltarea copilului și mai ales calitatea relației dintree copil și părinte, în special în perioada adolescenței.

În cele ce urmează voi prezenta aceste greșeli, modul în care acestea afectează negativ copilul și evoluția lui ulterioară, precum și alternative sănătoase la acestea, scopul fiind de a crește o ființă sănătoasă și armonioasă, din toate punctele de vedere (fizic, mental, emoțional și relațional).

 

  1. Etichetarea negativă

Înseamnă a folosi apelative de genul „Ești prost”, ”Ești rău”, ”Ești măgar”… și altele asemenea. Acestea sunt extrem de nocive, în special în primii ani de viață ai copilului. De ce? Pentru că, în primii ani,

copilul își construiește identitatea, imaginea despre sine. Face asta în urma experiențelor proprii și mai ales în urma interacțiunii cu părinții și principalii îngrijitori. Copilul, la această vârstă, nu are discernământ, preia totul fără să treacă prin filtrele proprii. Ceea ce spun adulții din jurul său, fiind investiți cu încrederea totală a copilului, este adevărat, fără urmă de îndoială. Creierul lor nu este încă dotat cu mecanismele necesare pentru a discerne și a verifica. Astfel, ei preiau aceste etichete negative ca parte a imaginii lor despre sine și le vor acorda credibilitate maximă.

Pentru a împiedica acest lucru, este important ca părinții să învețe să comunice asertiv, criticând, la nevoie, comportamentul, nu persoana. O dată, pentru că e mult mai eficient. Adică, dacă copilul scapă o farfurie pe jos și părintele îi spune “Ești un neîndemânatic”, copilul va învăța că asta face parte din identitatea lui și nu va mai face nici un efort să schimbe ceva. Dacă, în schimb, părintele îi spune ceva de genul “Cred că ai fost puțin neatent de data asta. Data viitoare când duci farfuria la chiuvetă, sunt convins că vei avea mai multă grijă și o vei ține puțin mai bine” atunci copilul va fi motivat să repete acel comportament, cu mai multă atenție.

Pentru cei care nu știu ce înseamnă comunicarea asertivă, aceasta are câteva reguli:

  • se critică comportamentul, nu persoana; persoana este acceptată necondiționat, se acceptă faptul că fiecare, la un moment dat, poate greși;
  • se vorbește de obicei la persoana 1, subliniind sentimentele pe care le trăiește vorbitorul în legătură cu ceea ce o altă persoană a făcut / spus, fără a învinovăți acea persoană – ideea este de a comunica cât mai acurat propriile trăiri.
  • scopul final este ca relația dintre cei doi să continue să fie armonioasă, fără ca vreunul dintre cei doi să fie prejudiciat în vreun fel și să se rezolve situația curentă în varianta win-win (adică ambii au ceva de câștigat).

Exemplu de comunicare asertivă: “Faptul că tu ai țipat la mine m-a speriat, m-am simțit inconfortabil, nerespectat și judecat pe nedrept. Aș prefera ca atunci când vrei să-mi comunici ceva să o faci pe un ton respectuos și neutru. Atunci sunt mai multe șanse să înțeleg clar ce vrei să-mi comunici și să ajungem împreună la un rezultat dezirabil pentru amândoi”.

Revenind la exemplul anterior, cel cu farfuria, pentru dezvoltarea unui simț sănătos al responsabilității, copilul va fi ghidat/ajutat să strângă cioburile, cu grijă. E important să înțeleagă că e treaba lui să strângă cioburile (responsabilitate!) dar nu cu sentimente de rușine și/sau vinovăție. În fond, cu toții greșim, greșeala e inerentă procesului de învățare și nu înseamnă că sunt rău / prost… și altele asemenea dacă greșesc, într-un fel sau altul. Această toleranță la greșeli este un ingredient extrem de important al unei vieți psihice sănătoase, ca adult.

În al doilea rând, folosirea comunicării asertive face ca încărcătura emoțională a criticii să fie minimă, practic copilul înțelege că el e ok, doar comportamentul a fost unul inadecvat, iar asupra acestui lucru poate avea control. Aici esențial este tonul folosit de părinte. Chiar și folosind sintagmele comunicării asertive, dacă tonul este unul de învinovățire, copilul va recepționa ACEST lucru, NU mesajul pozitiv al cuvintelor.

Dacă ți-a plăcut articolul, urmărește site-ul sau pagina de Facebook, în curând voi vorbi despre cea de-a doua greșeală: condiționarea negativă. Dacă crezi că informațiile sunt utile și pentru alți părinți, dă mai departe! 🙂

 

Da, pare un îndemn ciudat. Cum adică să NU fiu eu însumi?! Nu sunt EU în toate momentele vieții mele?

Da și nu. Sunt momente în care apare o scindare interioară, momente în care anumite părți din noi ar vrea să facă ceva și alte părți vor contrariul… Să dau un exemplu: să zicem că cineva m-a invitat la un eveniment. Eu nu simt să merg, dar mă gândesc că persoana care m-a invitat se va supăra pe mine dacă nu merg, se va simți rănită sau respinsă, motiv pentru care decid să merg. Astfel, fac un lucru cu jumătate din ființa mea, pun dorințele, interesele sau sentimentele celuilalt mai presus de ale mele.

S-ar putea ca totul să iasă bine, să mă simt bine la acel eveniment și să fie, până la urmă, ceva benefic pentru mine și celălalt. Dar, la fel de bine, s-ar putea să fie o experiență banală, plictisitoare, frustrantă…

În popor se zice „Fă lucrurile din suflet!”. În Tantra există ideea de unitate interioară, dialog și consens între principalele trei părți ale ființei noastre: corp, minte și suflet. Dacă decizia e luată ținând cont de sentimentele altora și nu de ale noastre, s-ar putea ca lucrurile să nu iasă așa cum ne dorim. Sigur, nu spun acum să nu ținem cont de nimeni și de nimic din afara noastră și să trecem prin viață „călcând pe cadavre”. Doar că a ne provoca nouă nefericire pentru a evita nefericirea altuia nu e neapărat cea mai bună alegere…

De multe ori apare o altă problemă: decid să acționez conform cu ceea ce simt, dar mi-e greu să comunic celuilalt decizia mea. Mi-e frică, din nou, că celălalt va fi rănit de decizia mea și atunci tind să mă eschivez sau să accept totuși invitația, din „rușine”. Și aici încep să văd un tipar: șantajul emoțional al părinților, când eram mici: „Cum nu vrei să faci cutare lucru? Se supără mama…”. sau „Vrei să plângă bunica, dacă tu faci / nu faci (ceva)?” și altele asemănătoare.

Mulți dintre noi am interiorizat aceste tipare și nu mai e nevoie să vină alții, din exterior, să ne spună lucrurile astea. Ni le spunem noi înșine…

Care ar fi soluția? Păi, în primul rând, să învăț să mă ascult pe mine, și anume toate cele trei părți ale mele. Este experiența benefică pentru corpul meu? Oare mintea mea se va îmbăgăți ca urmare a acelei experiențe? Ce vrea sufletul meu? Și asta e cea mai importantă întrebare… Doar că, ca să auzim răspunsul, trebuie să facem liniște în noi și să ascultăm cu adevărat. Inima ne vorbește foarte suav, fără tam-tam și sunete de trompetă… E doar un sentiment cald, de ACASĂ ce se crează în interior, sentiment pe care deseori îl ratăm, fiind mult mai atenți la argumentele logice ale minții.

Odată ce am luat decizia, e important să învățăm să o comunicăm celorlalți într-un mod blând, sincer, folosind comunicarea asertivă. Ceva de genul: „Îmi pare rău, în momentul ăsta nu simt că această experiență e oportună pentru mine. Sunt convins(ă) că e ceva valoros, îți urez mult succes și sunt sigur(ă) că vor veni exact oamenii potriviți, pentru care acest eveniment aduce un plus, în acest moment din viața lor”.

Astfel, ne respectăm pe noi înșine și pe ceilalți. Astfel, onorăm creatorul în noi și în celălalt. Astfel, ne oferim iubire nouă și celuilalt.

Și iar îmi vine în minte acel citat din Neale Donald Walsch, din cartea Conversații cu Dumnezeu:”A te trăda pe tine pentru a nu-l trăda pe celălalt este tot trădare. De fapt, este cea mai înaltă formă de trădare.” Vă las să meditați asupra lui…